Gheorghe, Argentin, Gheorghe, numele salvatorilor

                                           Gheorghe, Argentin, Gheorghe

                                         

                                                                  foto - alba24.ro

Am asistat cu tristeţe, deznădejde, indignare, la un spectacol televizat. Spectacolul incompetenţei transmisă în direct, pe toate posturile de televiziuni de ştiri centrale.

Telecomanda frigea de la felul în care butonam, nu mai ţineam cont de faptul că informaţiile veneau din studiouri anteninste ori băsiste (care or fi alea).

Ascultam convorbirile dintre moderator şi medicul-victimă, cum rar se poate întâmpla într-un caz de accident aviatic.

Ascultam, vedeam imagini cu o roială de nedescris într-o zonă în care se presupunea că ar fi aproape de cea în care avionul a căzut (de fapt, opusul acelui loc).

Burtierele televiziunilor nu mai conteneau cu informaţiile, unele contradictorii, altele ce păreau reale şi precise.

Aş vrea, în cadrul acestui material, să mă alătur demersurilor jurnalistice deja existente la această oră (22 ianuarie, ora 18.00) şi să-mi exprim punctele de vedere, sper eu cât mai obiective, referitoare la modul în care (nu) s-a acţionat în vederea identificării cât mai rapide a locului accidentului aviatic şi salvarea victimelor, pentru a mări cât mai mult şansele de supravieţuire, având în vedere modul, locul, timpul în care s-a produs.

Din păcate, două persoane aflate la bordul avionului (pilotul şi o tânără voluntară, studentă în an terminal la Medicină Militară) au decedat, urmare a rănilor suferite şi a timpului mare de expunere la condiţii meteo nefavorabile.

Este, totuşi, posibil ca măcar una dintre ele să fi fost în viaţă la momentul la care scriu aceste rânduri, dacă toată resursa materială şi umană avută la dispoziţie ar fi fost coordonată corespunzător, iar informaţiile primite direct de la sursă ar fi fost gestionate şi valorificate cu celeritate.

Cu regret o spun, însă cei care (încă)  conduc destinele ministerului din care am făcut parte sunt departe de a fi numiţi profesionişti, dotarea tehnică şi resursa umană implicată în eveniment fiind puse la pământ de un grup format doar din trei săteni din Petreasa – Horea, care s-au susţinut reciproc şi au identificat cu precizie aproape matematică locul tragediei.

Voi începe derularea evenimentelor, având deja la dispoziţie mai multe materiale audio şi video care m-au ajutat în descâlcirea (nu în totalitate) a acestui caz.

Eram acasă, cu televizorul pornit, cu pagina de pe site-ul de socializare deschisă, în momentul în care au început să curgă informaţiile despre eveniment. La început, doar scurte rânduri, cu informaţii incomplete, ulterior, pe parcursul orelor în care victimele erau căutate, aceste informaţii se îngroşau, poate uneori chiar prea mult, devenind înşelătoare pentru cei care orbecăiau noaptea prin inima muntelui.

.           Cred că foarte puţine au fost cazurile în care victimele unui accident aviatic, produs pe teritoriul unei ţări, într-o zonă populată (la câţiva kilometri distanţă în orice direcţie se găsesc aşezări omeneşti), zonă de asemenea acoperită cu semnal GSM,  reuşesc să comunice intens cu instituţiile statului, cu prieteni, cunoştinţe, salvatori, mai lipseau conversaţiile cu Papa şi Maica Tereza, ca lucrurile să intre în normal mai repede decât s-au întâmplat.

112 – numărul unic de apel în caz de urgenţă a fost folosit intens, însă, din păcate, nu şi-a dovedit eficienţa, deşi era un caz deosebit, la care trebuia să se intervină cu rapiditate.

Cine a fost eficient?

Trif Gheorghe, un simplu cetăţean din Cluj, comuna Horea, sat Petreasa. (interviul poate fi urmărit aici ), la care adaug noi înregistrări cu declaraţiile celor trei aici

În jurul orei 19.00, în timp ce urmărea la tv ştirile despre accidental aviatic, a discutat cu soţia sa şi s-a decis să intervină. Astfel în mai puţin de jumătate de oră şi-a adus alături alţi doi consăteni Argentin Todea şi Gheorghe Giurgiu.

Fără instrumente sofisticate, fără sprijin tehnic, folosind maşina personală, la ora 19.30 s-a pus în mişcare spre virful muntelui, ţinând legătura cu şeful de post Marius Neag, care i-a indicat telefonic zona din care s-a auzit zgomotul produs de căderea avionului.

Repet, la mai bine de 3 ore de la producerea accidentului, perioadă în care au fost vehiculate tot soiul de informaţii, din surse mai mult sau mai puţin oficiale.

La fel de atent la detalii, Gheorghe Trif a sunat la 112 şi a cerut să I se facă legătura cu doctorul Zamfir, cel care mai avea puţin şi scria romane, dădea interviuri, ajuta răniţii, în timp ce la rându-I era accidentat.

Prin legătura creată, prin întrebările simple şi la obiect adresate medicului, Trif a reuşit să-şi dea seama cu precizia unui instrument unde sunt victimele poziţionate în munte.

Aproape de locul identificării acestora, Trif primeşte apel de la un alt consătean, care i-a comunicat să revină la domiciliu, întrucât la tv s-a transmis ştirea că victimele au fost deja salvate.

N-au renunţat, au strigat prin munte, iar la nici 45 minute de la plecarea în “misiune” au primit răspunsul dorit, victimele i-au ghidat cu vocile.

La 20.12 , ora precizată de Trif în interviu, erau faţă în faţă cu victimele. Au realizat că pilotul este deja decedat, iar o tânără se afla în stare foarte gravă, confirmarea venind din partea medicului Zamfir.

În acel moment, Trif l-a sunat pe şeful de post şi i-a comunicat rezultatul, cerând să fie trimise ajutoare – SMURD, salvamontişti, jandarmi, oricine putea da o mână de ajutor în transportul şi evaluarea victimelor.

După aproape jumătate de oră de aşteptare, văzând că nimeni nu apare, Trif şi Argentin Todea au pornit către locul unde şi-au lăsat maşina, ducând în spate tânăra şi sprijinind medicul Zamfir, care se deplasa pe propriile picioare.

În jurul orei 21.10 au ajuns la maşină, unde erau aşteptaţi de cei de la clubul de off-road, au lăsat victimele şi s-au întors la locul accidentului pentru a-I prelua pe cei rămaşi.

Lângă ei s-a alăturat un alt consătean, care a urcat cu tractorul până aproape de locul accidentului, preluând restul victimelor, mai puţin pe pilotul Iovan, decedat, rămas încarcerat între fiarele contorsionate ale epavei avionului.

La revenirea în puctul de întâlnire, probabil în jurul orei 22.00, tânăra era resuscitată de cei de la Ambuulanţă.

În timpul acesta, trupele massive de salvatori bântuiiau haotic prin munţi, derutate de informaţiile eronate primite.

La 21.22 Ponta, aflat într-un studiou de televiziune, anunţa sec faptul că a primit sms cu informaţia că victimele accidentului au fost găsite şi sunt transportate spre baza muntelui., continuând nestingherit interviul. 

( poate fi vizualizat aici ).

În tot acest interval de timp Secretarul de stat Chiper, directorul general de la Romatsa - Aleodor Frâncu, purtătorul de cuvânt al STS, mulţi alţii, dădeau informaţii telefonice tuturor moderatorilor televiziunilor, în loc să se concentreze pe coordonarea efectivelor deplasate la faţa locului, la găsirea celor mai bune şi mai rapide soluţii în vederea recuperării din inima muntelui a celor captive.

Bomboana pe colivă a pus-o ministrul Radu Stroe, care, într-un acces de infantilism, declara că “regretă faptul că această tragedie s-a produs în timpul mandatului său”, plecând în trombă în maşina de serviciu, lăsând un neavenit să gestioneze o situaţie cu care nu te întâlneşti zi de zi.

Astăzi, la aproape 48 de ore de la producerea accidentului, Ponta, avându-l alături pe generalul cu bolta stelară pe umeri- Gabriel Oprea, prezintă presei un raport preliminar (încarcat de inadvertenţe), în care-I scoate vinovaţi şi cere demiterea lui Chiper, a directorului Romatsa şi a şefului STS – Opriş.

Între timp, şeful IGSU şi al Romatsa şi-au dat demisiile, fără să mai aştepte demiterile (raportul poate fi citit aici ).

Sunt, totuşi, o serie de întrebări ce nu prea îşi găsesc răspunsul, urmare a derulării evenimentelor, a citirii raportului, a informaţiilor ce circulă în mass media.

1. De ce nu au intervenit “capetele luminate” din conducerile ministerelor, dacă s-a văzut clar că nu se poate rezolva situaţia în timp util?
2. De ce aceleaşi “capete luminate” nu au făcut toate demersurile privind utilizarea sistemelor de monitorizare şi urmărire în vederea identificării poziţiei exacte a celor 7 victime?
3. Cine a redactat raportul preliminar, un document plin de inexactităţi?
4. De ce se ascunde faptul că avionul cumpărat în urmă cu un an cu suma de 1 milion euro nu este în revizie la Romaero Bacău, ci doar “parcat” gratuit în hangarul lor (avion despre care ministrul internelor – Stroe transmitea reprezentanţilor mass media că este destinat salvării oamenilor- oare transplantul de organe pentru ce- pentru cine se face?
5. Cine este vinovat de proasta comunicare şi colaborare dintre instituţii?
6. Cine a “rupt” legătura între momentul în care Trif a comunicat şefului de post că a găsit victimele (20.12) şi momentul în care Ponta anunţa cu jumătate de gură că salvatorii i-au recuperat, informaţia venind prin sms la 21.22, având în vedere că  în raport se notează faptul că pădurarul Trif i-a găsit la 21.16?
7. De ce în raport este menţionată ora resuscităriii tinerei studente ca fiind 23.35, în condiţiile în care Trif  afirmă în interviu că asta se întâmpla la ora 22.00, oră la care cobora cu cel de-al doilea grup de supravieţuitori?
8. De unde a plecat informaţia prezentată pe burtierele televiziunilor la ora 20.05, aceea că echipele de salvare i-au găsit pe supravieţuitori, ceea ce i-a derutat într-o oarecare măsură pe membrii echipei Trif, la un pas de a le da crezare şi a renunţa la căutări, deşi erau la doar câteva sute de metri distanţă de locul accidentului?

Probabil că mai sunt multe alte întrebări, legate de iminenţa acelui zbor, dacă nu putea fi utilizată altă aeronavă, dacă nu putea fi amânat cu o zi, dacă Iovan avea experienţa pilotării unor avioane de mici dimensiuni, comparativ cu cele de linie, dacă instituţiile implicate au respectat întocmai paşii din protocolul iniţiat pentru astfel de situaţii.

Vor curge râuri de cerneală, vor fi dezvăluite scenarii, intrigi, rivalităţi personale, de grup sau inter-instituţionale

Nimic din toate acestea nu-i va întoarce la viaţă pe cei doi plecaţi în cele veşnice.

Poate că erau mai mulţi, dacă Gheorghe, Argentin şi Gheorghe nu renunţau la căldura sobei şi plecau cu mâna goală prin coclauri, pe urmele celor  mai căutaţi 7 români ai zilei de 20 ianuarie 2014…

Brăila – oraşul simbolurilor pierdute

                                            Brăila – oraşul simbolurilor pierdute

                                                     Foto centru - Mircea Florin 

         Vrând-nevrând, ne apropiem cu paşi repezi de finele unei veri foarte călduroasă, plină de evenimente.

Şi cum luna august prinde în calendarul său şi Zilele Brăilei, evenimentele au fost aşteptate cu interes de o bună parte din populaţie, dornică să vadă ceva nou, inedit chiar, dacă ar fi posibil.

Cârcotaşi sunt mulţi, poate că şi eu mă număr printre ei, punând asta pe seama zodiei în care m-am născut sau pur şi simplu, pe seama unor stângăcii cu care ne-am cam obişnuit de-a lungul vremii.

         Mulţi au comentat negativ pe seama afişului creat şi postat pe site-urile de socializare, ce cuprindea sumarul activităţilor dedicate Zilelor Brăilei, alţii au comentat negativ despre felul în care ansamblul de fântâni din zona Palatului Administrativ a fost renovat şi “împodobit” cu tot felul de jocuri de lumini ce distrag atenţia de la frumuşetea creaţiei sculpturale, precum şi despre felul în care fântâna a fost reproiectată şi vopsită.

         Nu mai vorbesc de modul în care Faleza a fost invadată de mult fum, muzică, aglomeraţie, obiecte expuse la vânzare precum în târgurile comunale, precum şi nelipsitele tiribombe ce stau bine-mersi în continuare în mijloc de drum.

          Aş dori ca aceste aspecte să le dezvolt într-o altă postare, încerc acum să îndrept atenţia cititorilor către un alt eveniment, mediatizat în presa locală şi discutat pe forumurile de socializare, dar care s-a cam stins din interes.

          Este vorba despre o iniţiativă locală, aceea de a expune la două intrări din municipiul Brăila (veţi vedea de ce le spun doar intrări) două nave militare scoase din uz şi preluate cu titlu gratuit de către administraţia locală de la Sectorul Poliţiei de Frontieră Brăila.

Cele două intrări alese sunt drumul de acces dinspre Slobozia – Calea Călăraşilor, cea de-a doua, drumul de legătură cu Galaţiul, zona Dig – fosta Cărămidărie.

         Ce e rău în cele expuse mai sus? Nimic, ar spune unii, chiar lăudabilă iniţiativa, având în vedere că Brăila nu are nimic deosebit de arătat la intrările în municipiu. Parţial sunt de acord cu aceştia, însă am unele nedumeriri, pe care le voi înşira şi detalia mai jos.

Pentru ca aceste două nave să poată fi expuse, era nevoie de o hotărâre de Consiliu Local Municipal, ceea ce s-a şi întâmplat, la finele lunii iulie, votul fiind pozitiv.

După aprobarea acestei hotărâri, ea a fost pusă în pactică, însă pe parcurs parte din conţinut a fost modificat. Cum? Explic imediat.

          În primul rind, unul dintre amplasamente era Calea Călăraşilor colţ cu Aleea Mecanizatorilor, pentru care era nevoie de autorizaţie de construire, aşa cum reiese dintr-un raport de specialitate, în baza căruia a fost emisă această Hotărâre a CLM.

Culmea, asta în cazul în care Aleea Mecanizatorilor nu şi-a schimbat poziţia pe harta municipiului, nava respectivă tronează acum tot pe Calea Călăraşilor, însă la intersecţia cu şoseaua de Centură, pe sensul de mers către Slobozia, cumva pe diagonală şi la mai bine de 300-400 metri de locul în care apărea în proiectul de hotărâre.

          Ce se observă din fotografia de mai jos? Faptul că nava este poziţionată oblic, iar pentru a i se asigura o mai bună vizibilitate, în jurul ei au fost tăiaţi la foc automat câţiva arbori.

Tot din raportul de sprecialitate menţionat anterior reiese faptul că navele vor fi inscripţionate cu mesajele “Primăria Municipiului Brăila” şi “Bine aţi venit!”, având aplicată şi stema municipiului, precum şi tricolorul vopsit pe borduri.

        Aici sunt mai multe de comentat. Din fotografiile expuse, se observă că, iniţial, nava de la amplasamentul Dig a fost poziţionată pentru o zi sau două cu prova (faţa) spre Galaţi, regăsind pe babord (stânga navei, cum priveşti din pupa-spate) stema municipiului, tricolorul şi mesajele “Brăila” şi “Bine aţi venit”.

            În urma apariţiei unui articol în presa locală, am sesizat şi au sesizat şi alţii faptul că poziţionarea navei nu este una potrivită, astfel că cei care trec prin zonă primesc un “bun venit” taman pe sensul de ieşire din municipiu, că nava putea (dar de fapt nu se putea) fi amplasată perpendicular pe axul drumului, pentru a fi vizibilă din ambele sensuri şi că lipsea acel “drum bun” normal şi firesc, dacă tot i s-a găsit un amplasament de acest gen.

           Situaţia s-a “remediat” la foc automat, acum nava a făcut “stânga-mprejur” (că tot a fost militară), meseriaşii au vopsit cu un albastru de Voroneţ tribordul expus publicului, rămânând doar “Brăila” cu o micuţă stemă a municipiului şi un tricolor cu muuult roşu, comparativ cu celelalte două culori cuprinse în drapel.

Cât despre ce-a de-a doua navă, expusă pe Centură, a rămas cu “Brăila”, stema, acelaşi tricolor disproporţionat şi cu “Bine aţi venit” pe ambele părţi, dar ce mai contează...

Intrebări din partea mea:

1. Ce rost a mai avut votul celor din CLM, dacă acea hotărâre a fost aplicată cu numeroase modificări  (amplasare, mesaje, tăieri de copaci), modificări ce nu au avut nicio aprobare ulterioară?
2. Dacă tot a fost gândită din timp, cu aproape un an în urmă (rectific, cu scuzele de rigoare, cu câteva luni în urmă) această iniţiativă, de ce nu au fost luate în calcul aspectele menţionate anterior (privind amplasamentul potrivit, mesaje corespunzătoare) şi să se apeleze la aceste modificări făcute în goana calului?
3. De ce, totuşi, nave militare, mai ales că ele provin de la Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră IAŞI – Sector Poliţie de Frontieră Brăila?
4. De ce se doreşte amplasarea şi altor nave de acelaşi gen în TOATE intrările din municipiu, fiind considerate deja SIMBOLURILE oraşului? Doar cu atât a ieşit Brăila în evidenţă la capitolul “simboluri”? De ce nu şi un excavator, un val de sârmă, o rolă de hârtie, o camaşă de firmă sau (amară ironie) un acvariu, că tot se fac atâtea glume pe seama Brăilei, cum că ar fi plin de “peşti”?

Cred, totuşi, că e loc de mai mult şi de mai bine, iar deciziile care se aprobă şi se pun în aplicare ar fi mai corect şi legal să nu fie modificate după bunul plac al unuia sau altuia, vremelnic aflat pe o funcţie de conducere…

Cât despre titulatura de “simbol”, rămân la umila părere că e cale lungă până la a-l atribui unor nave de genul celor ce ne urează “Bine aţi venit” pe sensul de ieşire din oraş, chiar dacă au fost făurite de “mâinile” Şantierului Naval Brăila.

Vânt bun din pupa!

 P.S. Mitraliera de la bordul navei de pe Dig a rămas îndreptată tot spre Galaţi, deşi nava a fost răsucită cu spatele spre vecini.

Crin, în căutarea visului american

                                           Crin, în căutarea visului american

                                                             Sursa - altphel.ro

Reporter – Bună ziua, domnule Antonescu, ştiu că sunteţi în concediu, acceptaţi, totuşi, un mini-interviu online?

George Crin Laurenţiu Antonescu – Accept, sper să nu dureze prea mult, deja este oră târzie.

R – Domnule Crin Antonescu, aţi dispărut pur şi simplu de pe scena politică. Puteţi detalia motivele acestei dispariţii?

GCLA – Nici vorbă de dispariţie, dat fiind faptul că s-a intrat în vacanţă parlamentară, am decis să plecăm într-un scurt concediu de aproximativ o lună, departe de nebunia din politica românească.

Pentru asta, luni de zile am urmărit ofertele promoţionale pe site-urile unde se vând bilete de avion la low-cost, iar când am găsit una care să se potrivească salariului meu de bugetar, am făcut imediat rezervările.

R- Este adevărată ştirea cum că vă petreceţi concediul în State, împreună cu familia premierului?

GCLA – Confirm prima parte a întrebării, o infirm pe a doua.

Ca să fac o mică paranteză, din câte ştiu, el şi-a găsit un last minute, nu a fost atât de inspirat ca mine.

R – Ce anume v-a determinat să petreceţi acest concediu în State?

GCLA – Cunoaşteţi faptul că eu sunt profesor de meserie, aşa că sunt obisnuit cu vacanţa mare, uite, chiar m-aţi făcut nostalgic, amintindu-mi de acele vremuri.

                                                        Sursa - evz.ro

Ca să revin la întrebare, toată viaţa mi-am dorit să trăiesc, măcar pentru puţin timp “visul american”. Şi iată că mi s-a îndeplinit, dorm într-un pat dintr-un hotel american, chiar visez frumos.

R – Nu înţeleg, puteţi fi mai explicit?

GCLA – Da, cum să nu? Vedeţi dumneavoastră, eu din fragedă copilărie am avut probleme cu somnul.

Copil fiind, era trimis să am grijă de animale când acestea păşteau. Se întâmpla deseori să adorm undeva la umbră, animalele să se rătăcească, iar eu să fiu căutat de familie şi cunoştinţe câte trei zile la rând.

Când Dunărea depăşea cotele de atenţie, mă trezeam speriat dimineaţa de zgomotul făcut de bătaile broaştelor cu labuţele în geam. Dacă aţi şti ce simpatice erau, cum mă priveau cu ochii lor mari, parcă mă vedeam pe mine în oglindă.

Mai târziu, professor fiind, acordam meditaţii elevilor în primele ore ale dimineţii.

Concret, după ce le făceam prezenţa, îi anunţam că începe meditaţia , astfel că ei urmăreau şi imitau exact ce făceam: mă aşezam pe scaun la catedră, ei în bănci, încrucişam mâinile pe catedră, apoi aşezam capul pe braţe şi începeam meditaţia.

Din când în când, dacă auzeam clopoţelul la pauză, ridicam capul să văd cât de profund meditează elevii.

Erau foarte conştiincioşi, nu aveam deloc probleme cu ei, de aceea îi treceam clasa uşor, majoritatea terminând clasa cu coroniţă.

Ulterior, după ce am devenit politician de succes, mi-a venit uşor să continui meditaţia cu colegii din  Parlament, fie în sala de plen, fie la comisii, dar de cele mai multe ori chiuleam şi meditam acasă, ca atunci când eram elev.

                                                 Sursa - evz.ro

E mai greu de când am aceste funcţii mari, fiindcă stau televiziunile tot timpul cu camerele pe mine.

De aceea am dorit să ajung în State, să văd şi eu dacă “visul american” este aşa cum mi-am închipuit.

R – Şi este?

GCLA – Este, chiar sunt deplin mulţumit, mi-aş dori să pot aduce “visul American” şi în România.

R – Mi-aţi stârnit curiozitatea, cum poate fi adaptat acest vis la condiţiile din România, în viziunea dumneavoastră?

GCLA – Consider că nimic nu este imposibil, de când sunt aici trăiesc acest vis.

De fapt, de când am zburat peste Ocean, pe toată durata zborului am simţit cum e să-l visezi 12 ore. Noroc că au sesizat cei de la mentenanţă că eu dormeam, altfel, prindeam şi zborul retur, puteam depăşi recordul absolut, de a zbura dus-întors fără a mă trezi. Dar, mai bine aşa.

Hai să vă spun despre dorinţa mea. Am adus din ţară două ceasuri deşteptătoare (deşi eu nu pun niciodată ceasul să sune la oră exactă, mă trezesc singur când doresc).

Pe unul l-am fixat la ora României, ca să nu-l încurc, am pus un abţibild cu steagul pe sonerie. Pe celălalt, l-am fixat pe ora Americii.

Seara, merg la culcare după ora României la ora 23, nu am reuşit să mă adaptez nici acum la nou fus. Asta înseamnă că în State este ora 16, taman când lumea termină programul de lucru (ca şi la noi în ţară, nicio diferenţă) iar oamenii nu au nimic altceva de făcut decât să meargă să mănânce la KFC sau Mc Donald’s, ori să piardă vremea la wrestling ori fotbal American.

Eu merg să mănânc la restaurantul lui Borcea, are meniul zilei – 4 mititei şi o bere la halbă “Noroc”. Eu, dacă nu ştiu engleză bine, mi-e simplu să le spun americanilor ce bere beau, iar ei îmi urează imediat “Noroc”.

Buun, la 23 ora României merg la culcare, mă trezesc pe la 6 ora Americii, taman când lumea încă doarme aici şi nu am cu cine discuta, motiv pentru care mă întorc pe partea cealaltă şi mai trag un pui de somn.

Pe la 9, ora Americii, pun mâna pe telefon şi sun la partid, să văd cum merg treburile, însă îmi răspunde paznicul, care zice că e deja ora 16 şi nu mai e nimeni pe acolo, în afară de el.

Resemnat, mă gândesc că şi mâine e o nouă zi şi notez în agendă ca a doua zi să sun iarăşi.

Ţin să precizez că, până în prezent mi-am notat acest lucru de 25 ori, ca să am o evidenţă strictă a activităţii politice din State.

Aşa că, în momentul când revin în România şi încep activitatea, voi propune o lege pentru a fi adoptată – “Legea Crin – visul româno american”.

După adoptare şi publicare în Monitorul Oficial, fiecare familie din România va deţine în casă  două ceasuri, unul pe ora din ţară, celalalt pe ora din State, precum şi saltele “Dormeo”, achiziţionate prin programul ce va fi înfiinţat - “Prima saltea”.

Cu această ocazie toţi cetăţenii vor respecta inclusiv sfatul medicilor, care recomandă cel puţin 8 ore de somn. Prin urmare, vom fi singura coaliţie de la guvernare care va reuşi dublarea a ceva.

Iar, când voi ajunge preşedinte în locul lui Traian, primul decret pe care-l voi emite, va fi acela de a interzice de la difuzare a melodiei lui Connect-R – “Eu vara nu dorm” şi schimbarea imnului de stat, pe versurile “Somnoroase păsărele”. 

Staţi puţin, ce se întâmplă, am pierdut legătura, aud alte voci în cască, se zgâlţâie pământul, e cutremur?

- Crin, Crin, iubitule, trezeşte-te, iar ai dormit neîntrerupt 16 ore,  din ce în ce mai des vorbeşti în somn, ai ajuns să visezi şi în vis.

Hai să ieşim şi noi la cumpărături, mâine se încheie vacanţa, ai timp să dormi pe durata zborului la întoarcere…

N.A. - Acest interviu nu a avut loc, este doar un vis de-al meu....

Lacu Sărat cu gust amar

                                                            Lacu Sărat cu gust amar

         Am încercat să scriu despre acest subiect imediat cum am revenit de la malul lacului, însă m-am oprit, gustul amar din titlu era prea pregnant şi am considerat că e mai bine să treacă două-trei zile până să aştern pe “hârtie” rândurile ce urmează.

       Şi bine am făcut, fiindcă aş fi omis partea de documentare istorică a staţiunii Lacu Sărat. Şi rău am făcut, fiindcă îmi dau seama şi mai mult cât a decăzut această staţiune.

“Se apreciază că aici există unul dintre cele mai valoroase nămoluri sapropelice din ţară şi ape cu cea mai mare concentraţie salină, Lacu Sărat fiind unic în Europa. Lacu Sărat nu este ocrotit, ceea ce impune luarea unor măsuri de protecţie şi declararea zonei ca rezervaţie pe plan local, ca urmare a prezenţei unei flore şi faune specifice zonelor de sărătură.

Staţiunea balneară Lacu Sărat este situată în sud-vestul oraşului Brăila, la o distanţă de 6 km de oraş. Primele stabilimente pentru băi calde s-au construit în 1875. În anul 1883 s-a făcut prima analiză chimică a apei şi a nămolului din lac. Cercetările ulteriore au arătat că apele lacului au o puternică concentraţie de săruri minerale, întrecând în acest sens alte lacuri asemănătoare din Europa, iar nămolul dispune de o eficienţă terapeutică analoagă cu a lacurilor din Suedia, Italia sau Austria.

Gradul de concentraţie a apei lacului variază în funcţie de cantitatea de ploi şi zăpezi căzute în timpul unui sezon, având un grad de salinitate de 108-215 g/l, predominante fiind sărurile de sodiu, magneziu, calciu şi iod (Judeţul Brăila – monografie, 1980).”

       Unele legende spun că Vlad Ţepeş şi-a vindecat ostaşii şi caii răniţi cu apă şi nămol provenit din Lacu Sărat.

       O altă legendă spune că doar un fost iubitor al lacului, acum trecut în cele lumeşti, ştia să “dea cep” izvoarelor ce ţineau nivelul apei aproape constant.

      Că o fi sau nu aşa, după moartea sa,  prin 2009 lacul a devenit doar o mare de noroi cu mici ochiuri de apă, ceea ce i-a forţat pe mai marii conducători ai urbei să inunde sărătura cu apă din celălalt lac sărat, aflat dincolo de drumul judeţean şi calea ferată ce desparte cele două întinderi.

     Unii susţin că nu e nicio problemă, alţii că s-a pierdut o bună parte din calitatea tratamentului.

     Ca să vă faceţi o idée despre cât de sărată a fost apa lacului în perioada secetei din 2008, fac trimitere la postarea unui blogger gălăţean, ce a postat o seri de fotografii elocvente, cu straturi de sare depuse pe scările de coborâre spre luciul apei - aici

 http://www.jurnale.ro/Lacu_Sarat_Braila___miracolul_necunoscut-e7399-79272.html

       Acum, după 5 ani, nu reuşesc să fotografiez aşa ceva, ce-i drept, rămân pe corp urme de saramură după ce ieşi de la o baie şi stai pe gânduri dacă să intri sub duşurile cu apă rece sau să duci sarea acasă, taman bună s-o răzui peste o salată de sezon…

   Cu ce aş putea începe? Cu o contiuare la ceea ce am scris în postarea anterioară - http://viorelgrosu.blogspot.ro/2013/07/faleza-brailei-un-balci.html în care vă povesteam despre bâlciul amplasat provizoriu pe Faleza Dunării.

     Vă povesteam despre cei doi prieteni din Oradea, în trecere prin Brăila, cărora am încercat să le arăt ce avem noi mai frumos.

    În una din zilele şederii, fiind singur cu Florin, am decis să-l duc şi în staţiunea Lacu Sărat, profitând de vremea plăcută şi de timpul liber ce-l aveam la dispoziţie.

Ne-am îndreptat către staţiune, unde am fost întâmpinaţi de câteva utilaje, unele scormoneau în asfaltul străzii principale, altele, înconjurate de câţiva muncitori, acopereau cu strat de asfalt găurile rămase în urma cupei excavatorului de mici dimensiuni.

       Printre ele căutau să se strecoare maşini, turişti, brăileni, gălăţeni, oameni veniţi din multe zone ale ţării, posibil şi din străinătate pentru a-şi trata sănătatea şubrezită sau pentru o doză de plajă şi o baie sărată în lac.

     5 lei intrarea pentru un adult nu e un preţ mare, însă, odată ce ai făcut pasul în interiorul a ceea ce administratorii numesc “plajă”, te întrebi dacă acei bani pe care-i plăteşti sunt măcar pe sfert justificaţi.

      Dacă nu ar exista cele două puncte de desfacere amplasate în interior, de unde poţi cumpăra diverse produse de consum, pentru care rareori (sau aproape niciodată) nu primeşti bon fiscal (recunosc, asta şi datorită aglomeraţiei, nefiind timp pentru un amănunt nesemnificativ precum acesta), dacă nu ar exista cele câteva umbrele mari, duşurile cu apă rece (chiar rece), şezlongurile (şi ele contra cost, normal), ai crede că te-ai întors în timp şi eşti pe undeva pe la Câineni, o fostă bază de tratament amplasată pe malul lacului cu acelaşi nume, într-un sat din apropierea oraşului Făurei. Staţiune ce şi-a dat duhul cu mulţi ani în urmă, tot datorită dezinteresului…

      De ce fac această paralelă cu Câineni?

Fiindcă şi acolo, ca şi aici, “plaja” e formată dintr-un pământ bătătorit de zici că-i beton, dacă n-ar creşte în voie bălăriile, în unele locuri lăsate să depăşească genunchiul.

Am simţit tăria pământului prin saltea, au simţi-o mai abitir şi cei ce scurmau cu cuţitele aduse special de acasă pentru a face o gaură cât să înfigă o umbrelă protectoare pentru cei mici.

    Am văzut, m-au “atacat” roiuri mari de musculiţe ce stăteau camuflate în iarbă şi-şi luau zborul imediat ce un “rătăcit” incerca să-şi croiască loc spre o zonă mai puţin densă.

Am văzut  câini comunitari ce “percheziţionau” pachetele cu resturi depozitate în şi lângă coşurile de gunoi amplasate pe “plajă”.

Am văzut şi malul lacului, unde pietre imense şi resturi de betoane cu armătură metalică se “prăjeau” şi ele, nederanjate de nimeni, pentru nimic în lume.

 

După ce am avut experienţa aducerii lui Florin la binecunoscutul Lac Sărat, mi-am călcat pe inimă şi am repetat figura de încă două ori în ultimul week-end.

Ceva schimbat? Da, o parte din gropile menţionate anterior erau astupate, altele lăsate de prăsilă, pentru ca amortizoarele sau papucii turiştilor să nu uite pe unde au umblat.

Utilajele stăteau liniştite la umbra sălciilor, pentru a nu perturba liniştea roiului de turişti chiar şi în zilele libere, ceea ce e de admirat.

     Praful din zona rondoului nu se mai ridica la nivelul înălţimii mele, ci doar la nivelul meselor teraselor unde pofticioşii savurau micii ori obleţii proaspăt rumeniţi pe grătarele amplasate taman lângă lucrările de modernizare pomenite mai sus. Tot lângă ele, mai la umbră, cu o plasă de protecţie deasupra, câteva produse de patiserie te îmbiau să le cumperi, la fel şi porumbul fiert ori copt, abia adus din lanurile de lângă drumul principal.

    Totul, printre furnicarul dute-vino creat de cei ce vedeau Lacu Sărat precum pierduţii în deşert Fata Morgana.

    Şi nu erau puţini, fără exagerare, în zilele de week-end “plaja” înghite lejer câteva mii de amatori de apă sărată, nămol şi soare la mal de lac.

    Că veni iar vorba de mal, nu pot să nu scot în evidenţă “capodoperele” din lemn ce ţin loc de scări de acces în apă, pe care le foloseşti cu extrem de mare vigilenţă, ca nu cumva vreun os să-şi schimbe locul precum rocada mică sau mare la şah.

Să mai zic şi de relicvele rămase înfipte precum garda de onoare, la stânga sau dreapta în mijlocul apei, de la fostele pasarele sau suporturi ale vechilor spaţii pentru nudişti, acum mutate mai la coada lacului, ferite (mai mult sau mai puţin) de ochii curioşilor?

 

Să-i înţeleg sau nu pe cei ce preferă să aibă parte de condiţii relativ asemănătoare, dar fără să plătească cei 5 lei de persoană pentru un confort (aproape) absent, preferând a sta pe partea opusă a lacului, în zona “la berze”, din ce în ce mai populată?

În ce direcţie pleacă toţi banii încasaţi pe taxa de intrare (probabil de ordinul sutelor de mii de lei pe sezon estival) dacă ceea ce am prezentat mai sus nu se schimbă de la un an la altul?

Chiar nu e nimeni dispus să arunce peste “imaşul” cu titlul pompos de “plajă” câteva basculante bune de pietriş mărunt şi nisip, pentru a-i da o altă înfăţişare şi a-i spori măcar puţin confortul?

Nu mai zic de remedierea tuturor celorlalte aspecte, deja exagerez, e prea mult pentru o zonă de interes turistic ce era cu câteva zeci de ani în urmă un loc de promenadă pentru sărac şi bogat, deopotrivă.

Cer prea mult, recunosc, pentru ceva ce încă trăieşte, se zbate, încă repiră, deşi din ce în ce mai greu, precum bătrânii veniţi să-şi aline suferinţele într-o staţiune ce a fost odată, Perla Bărăganului.

Cu regret în suflet, tinde din ce în ce mai mult să devină un ciulin, acel celebru ciulin al Bărăganului, plimbat prin colb de către copii, în lipsa unei alte jucării, săraci fiind.

Că doar nu degeaba s-au născut Panait Istrati în Brăila, şi Ana Aslan, Maria Filotti, Fănuş Neagu, Hariclea Darclee, Mina Minovici. Şi mulţi alţii.

Am început cu gustul amar al Lacului Sărat, am încheiat cu nostalgia numelor mari date de Brăila.

Poate reuşim să aducem Brăila la nivelul celebrităţii de altă dată.

Asta, numai dacă vrem sau vor şi cei ce conduc vremelnic destinele acestui oraş şi judeţ.

În rest, lacul ne aşteaptă, pe considerentul atât de actual “las-o-aşa că merge-aşa”…

Faleza Brăilei, un bâlci

                                                           Faleza Brăilei, un bâlci

De ceva vreme citesc mulţime de articole despre dorinţa unor oameni de bine de a face din oraşul nostru capitala culturală europeană în 2021.

Se pare că şi autorităţile locale au achiesat la această idée, dând semnale cum că se vor implica în susţinerea acestei propuneri, ceea ce nu e rău deloc.

Sunt păreri pro şi contra acestei iniţiative, majoritatea împotriva, minoritatea o susţine cu îndârjire, convinsă fiind de oportunităţile ce pot renaşte acest oraş peste care s-a cam pus praful uitării.

Se tot discută intens despre regionalizare, un “câmp de luptă” pe care şi “oastea” brăileană încearcă să câştige victorii, cu ochii aţintiţi spre obtinerea titlului de centru regional.

Dar, cum interesele primează iar bătălia este inegală, adversarii dând dovadă de mai mare influenţă, primele victorii se lasă aşteptate, Galaţiul devenind regionala Agenţiei de Administrare Fiscală iar Constanţa pentru Antifraudă.

Conform declaraţiilor reprezentanţilor ANAF, “propunerile au fost în favoarea municipiilor cu pondere economică semnificativă şi în care nivelul realizat al veniturilor bugetare şi numărul de contribuabili sunt ridicate, cu luarea în considerare şi a criteriului geografic”, ceea ce ar trebui să bage sub un duş rece actuala conducere a administraţiei locale şi să o trezească, dacă se mai poate, la realitate.

Dacă la început am crezut că nu-i totul pierdut şi că sunt şansele ca oraşul să iasă din anonimat, iar cultura, respectul şi bunul simţ se vor plimba braţ la braţ pe străzile încărcate de istorie, aceast senzaţie devine din ce în ce mai îndepărtată.

Săptămâna trecută mi-au trecut pragul casei doi prieteni, veniţi din Oradea, în drum spre mare. Aceasta, după ce, la rându-mi, le-am făcut o foarte scurtă vizită cu o lună în urmă.

Până să ajung la ei, am oprit în Cluj, un alt oraş candidat la titlul de capitală culturală europeană. Dacă nu v-ar deranja şi supăra comparaţia, aş spune că diferenţa actuală dintre Cluj şi Brăila este precum cea dintre Brăila şi unul dintre cele 3 oraşe ale judeţului, fără a-l nominaliza direct.

Nu vreau să intru în detalii nici despre vizita în Oradea, fiindcă aş ajunge iarăşi la a face comparaţie între cele două municipii reşedinţă de judeţ, iar Brăila ar fi din nou pe locul 3 din două participante…

L-am luat pe Florin şi l-am plimbat prin oraş, în ideea de a-i prezenta ceea ce avem noi mai frumos.

A văzut clădiri, străzi, statui, monumente istorice şi i-au plăcut.

A văzut şi câini comunitari strânşi ciotcă în buricul târgului, gunoaiele plimbate de vânt pe Regală, clădiri de patrimoniu ce stau să cadă peste trecători sau dau pe-afară de mizerii depozitate de către riveranii comozi, cojile de seminţe ce formează mici formaţiuni muntoase în faţa multor bănci de pe strazile şi bulevardele oraşului, a auzit înjurăturile, claxoanele stridente şi manelele ce răzbăteau din maşinile şmecherilor locali. Şi n-a fost deloc încântat.

Am zis să-l plimb pe malul fluviului, să-i arăt Dunărea Albastră, cea care a inspirat atâtea muze în ale muzicii şi poeziei.

La un capăt al Falezei am fost întâmpinaţi de şapte arome diferite – mici, peşte de trei feluiri, carne de trei feluri, venite de la terasele ce s-au autorizat (au fost autorizate de către administraţia locală) să ofere produse mai mult sau mai puţin tradiţionale celor ce-şi doresc o plimbare în aerul curat şi răcoros de la mal de Dunăre.

La celălalt, lângă impunătoarea clădire a fostei Mori Violatos, plimbarea ne-a fost blocată de către un bâlci instalat exact de pe o parte pe cealaltă a căii de acces, ocupând strada, inclusiv aleile pietonale. 

Alături de alţi trecători, la fel de nemulţumiti de “lăudabila” iniţiativă, am ocolit acest “loc de distracţie” pe drumul creat peste spaţiul verde, bătătorit de paşii oamenilor, labele animalelor şi cauciucurile bicicletelor, mopedelor ori a maşinilor.

Am văzut şi auzit inclusiv reacţia dezaprobatoare venită din partea unei persoane cu dizabilităţi, ce privea nedumerită şi se întreba “ oare de ce s-au mai construit aleile şi strada, dacă tot sunt blocate cu astfel de ciudaţenii? Noi pe unde ne mai putem deplasa, ne forţează să stăm închişi în casă? Primăria, cei pe care i-am votat, nu văd în ce direcţie merge oraşul ăsta?”

Am privit cu ochii spre pământul bătătorit, ruşinat de adevărul rostit de acea persoană, stânjenit de faptul că, la momentul de faţă, n-am putut să-i ofer prietenului meu o plimbare plăcută printr-un oraş ce se doreşte a deveni “Brăila – Capitală Culturală Europeană”.

I-am propus lui Florin să revină în vizită într-un viitor în care tot ceea ce am prezentat mai sus (şi asta doar o parte din ceea ce se putea prezenta) să fi devenit trecut uitat.

Sper să-l mai pot revedea vreodată la Brăila, asta în cazul în care nu vom dispărea cu totul de pe hartă acoperiţi şi mai mult de praf, gunoi, coji de seminţe, solzi de “peşte”, fum de grătare, indiferenţă, indolenţă şi multe altele….

Plaja Corbu, între două manele şi-o manea

                                           Plaja Corbu, între două manele şi-o manea

E deja vineri, am stat toată săptămâna cu ochii pe Busu de la ProTV ca pe butelie, în speranţa că va reuşi să mute norii ce tot se adună taman când lumea îşi pregăteşte bagajele să plece la munte sau mare ori mai pe-aproape de casă..

Prognoza se anunţa a fi relativ bună pentru cele două zile planificate a fi folosite pentru un nou contact cu soarele la mal de mare.

Degetul s-a oprit pe harta digitală în dreptul plajei Corbu, destul de departe de lumea dezlănţuită din Mamaia, un loc în care noaptea auzi valurile cum se sparg la mal iar ziua dai cu piatra până la următorul vecin de cearşaf ori saltea pe plajă (fost-au vremurile).

Aşa că, pregătiţi cu (aproape) toate cele trebuincioase, am purces la drum, alegând din nou drumul prin Tulcea.

Cum nici până în prezent investitorii strategici (mai puţin strategi decât autorităţile) n-au reuşit să arunce pe deasupra sau dedesubtul Dunării un amărât de pod ori tunel care să facă legătura miraculoasă între Brăila, Galaţi şi Tulcea, nemuritorul bac ne-a trecut victorios pe celălalt mal, scurtând cu decât aproape o oră din viaţă aşteptarea la îmbarcare şi traversarea propriu-zisă, în condiţiile în care mult visatul pod ar fi redus-o cu decât maximum 3 minute. Ehh, de-asta-s campaniile electorale, ca unii să mintă, iar alţii să-i creadă…

Finalmente, pe la 10 jumate noaptea am dat iarăşi cu nasul de briza mării pe plaja din golful Corbu. 

Mareee, aer curat şi linişteee!

Am defilat prin spatele maşinilor, a rulotelor şi corturilor ce stăteau înşiruite sinuos pe marginea plajei şi am ales un loc bun (aşa am considerat la momentul respectiv) unde s-o parcăm pe Zambi  şi să instalăm cortul.

Câteva picături de ploaie au grăbit la maximum montarea cortului şi venirea lui Moş Ene pe la gene, cu speranţa că prognozele meteo nu vor fi atât de eronate.

La prima oră a dimineţii (am ratat răsăritul, oricum perdeaua de nori de la orizont a făcut inutil gestul de a imortaliza soarele ieşind din apa mării) am “scanat” înşiruirea de corturi şi rulote şi am conchis (iarăşi cu abatere mare la apreciere) – “va fi bine, nu-i lume multă, nu se va repeta experienţa de anul trecut”.

“Ghinion de neşansă” – spun unii filozofi.

După ce am luat la pas malul mării, ne-am convins de limpezimea apei (chiar era limpede şi curată), cu o cafea la bord şi o poftă de stat la soare, am “înfipt steagul” pe nisip, dornici să ne bucurăm de cele două zile ce se doreau a fi relaxante.

O mică parte din relaxare a dispărut după numai jumătate de oră, când lângă saltele s-a oprit un domn (iniţial am crezut că vrea să vândă produse ca-n tren, lăsate pe banchetă şi recuperate ulterior) care a prezentat o legitimaţie încreţită, spunând că este inspector la Garda de Mediu.

Nu ne-a oferit să completăm niciun chestionar de opinie, referitor la felul cum arată plaja şi condiţiile igienico-sanitare, ci ne-a solicitat să prezentăm permisul de acces în zona Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării. L-am privit destul de ciudat, fiindcă mă vedeam la 7 km distanţă de Năvodari, nicidecum pe la Sf. Gheorghe sau Sulina, însă nu l-am contrazis şi i-am cerut câteva detalii. Politicos, ne-a invitat să citim anunţul afişat pe unul dintre cele 3 (cred) panouri plantate pe mal, pe care nu le văzusem până atunci, adăugând şi alte informaţii referitoare la obţinerea permisului, costuri, amenzi.

În lipsa permisului (de care habar nu aveam că este necesar) urma să plătim pe loc o sancţiune de 70 lei sau să părăsim plaja în scurt timp.

Am părăsit-o, ce-i drept, a doua zi.

Revenind la partea cu buna dispoziţie şi relaxare, am observat că locurile de parcare şi campare din jurul maşinii şi a cortului devin neîncăpătoare, noii-veniţi (cu numere de Tulcea) părând a face parte din ceva trupe de desant, lipsind armamentul, având însă echipament ce părea a fi destinat unei invazii a teritoriului inamic pentru întreg sezonul estival.

Uşurati de faptul că nu vom sta mai mult de două zile în zonă, am continuat să “dialogăm” cu apa şi soarele, trăgând totuşi cu ochiul şi urechea la ceea ce se întâmplă în jurul nostru.

Şi se întâmplau unele lucruri care duceau la gândul că noaptea de sâmbătă nu va semăna nicicum cu cea de vineri.

Departamentul logistic al noilor veniţi a început să-şi intre în atribuţiuni, una dintre dubiţele parcate lângă Zambi părând a fi un mini-market ambulant, oferind celor prezenţi (categorii de vârstă 1-45 ani) toot ceea ce-şi doreau – sucuri, apă, seminţe (cojile scuipate cu nedisimulată plăcere direct pe nisip, ambalajele plutind în bătaia văntului, de la nord spre sud şi retur), bere la PET de 2.5 litri (cu stoc refăcut duminică), ceaun pentru ciorbă (cred că de zarzavat, că n-am simţit vreo aromă de peşte, pui sau altă carne venind din direcţia respectivă), grătar pregătit cu lemne adunate probabil de pe marginea drumului la venire spre Corbu, altfel nu vedeam de ce se opintea un nene cu toporul în ditamai crengile. Şi, bine-nţeles, nelipsita muzică, ce avea să ţină moralul (lor) ridicat până pe la 3-4 dimineaţa.

Muzică bună, de calitate, caramangerie curată, produse proaspete, de calitate, ultimele apariţii pe piaţă. Pe lângă ele se învârteau şi ceva şlagăre maneliste ceva mai vechi, dar cu acelaşi mesaj de actualitate – pretenii mei, banii mei, averea mea, fetiţe, fiţe, lovele şi altele.

Puţin mai la dreapta şi-au făcut apariţia două perechi, am zis eu, liniştite – asta până la proba contrarie, când, pe la miez de noapte au pus-o de-o contră muzicală cu ăi din stânga, că la un moment dat în urechea stângă-mi urla Guţă disperat, iar în dreapta bubuiau nişte başi de-mi flutura urechea ca la câine când merge cu capul scos pe geamul maşinii.

Dar, până la aventura de la miezul nopţii, am trecut printr-o ploaie zdravănă ce ne-a prins taman ce ne-ntorceam în goană nebună dintr-o plimbare pe-nserat pe promenada plajei Corbu.

 

Ca să nu stăm în sauna din cort creată după ploaie, am decis să mai dăm o tură de control pe promenadă, dornici să ascultăm şi alte dedicaţii venite de la ceilalţi corbugii.

Dublă greşeală – prima, am fost luaţi în plin de-un comitet de primire, format dintr-un roi însetat de ţânţari, puşi pe supt sânge venit din cealaltă parte a noii Regiuni de Sud Est, ce stă să se nască (nu ştiu dacă se va naşte, dar ştiu că stă).

A doua, de la un cap la celălalt al plajei din Corbu am avut deosebita plăcere să ascultăm, după cum urmează :

Salam, Guţă, puţin Talisman, de petrecere neidentificată, datorită chiotelor şi “bagă mareeee”, un Copil Minune, iar Guţă, de data asta cu fata, un Vijelie, un Copil de Aur, alt Guţă, adică Liviu, puţină muzică din anii 80, o ştire la Radio România Actualităţi, Loredana cu primaru, salvamaru şi delirium tremensu ei şi ne-am întors. La retur, cam aceleaşi voci, cu aceleaşi texte, uneori puteam să le distingem, dat fiind distanţa dintre locurile unde răcneau indivizii, alteori parcă era duet, atât de aproape cântau, doar că unul zicea de bani şi femei în timp ce ălălalt de maşini şi duşmani. Tot un drac, nicio diferenţă.

 Reîntorşi la cort, am avut plăcerea să realizăm că a intrat şi a doua echipă în competiţie, cea formată din două perechi. Am zis două? Păreau 10, după ce au consumat toţi patru nişte vin şi niscai bere, că fetele râdeau doar ce li se arătau degetul (sau cine ştie ce altceva), iar băieţii le tot trimiteau către mamele lor, dar ele, nu şi nu, stăteau pe baricade, că doar nu erau fraiere să plece în miez de noapte prin pustiu, taman la Constanţa sau Călăraşi, că acolo erau înmatriculate cele două maşini cu care poposiseră la Corbu.

Şi-uite-aşa, (epi)centrul competiţiei muzicale s-a localizat taman la de-a stânga şi de-a dreapta lui Zambi, de-am crezut c-o să-i sară oglinzile laterale de la atâta chiuială şi muzică de (proastă) calitate.

Într-un final, răpuşi de oboseală şi de zecimalele de după virgulă ale alcoolemiei, combatanţii ambelor tabere s-au retras în cuiburile lor, mai aproape de răsărit decât de miezul nopţii.

Satisfacţia a venit dimineaţă, când am văzut nişte feţe tamponate parcă cu buldozerul şi am asistat la dialoguri pline de aduceri aminte, în care o “ea” îi reproşa unui “el” ce comportament avusese şi ce vorbe îi adresase cu doar câteva ore în urmă. De parcă mai ţinuse cineva contul.

În rest, duminică a fost linişte, probabil că nici urechile lor sau creierele (care?) nu mai suportau încă o doză de muzică, aşa că timpul s-a scurs tihnit, însoţit de apă numai bună de baie şi soare la fel de plăcut de schimbat culoarea pielii

Cei de la Mediu nu au mai dat raită prin zonă, o pot infirma sau confirma ceilalţi ce au campat la Vadu, întrucât urmau la puricat.

Dacă, totuşi ar fi revenit, i-aş fi îndrumat către cele 3 toalete (la origini) ecologice, ce numai condiţii igienico-sanitare nu ofereau, că, de, aşa scrie la panoul de informare (ceva cu metrii şi sticl1ă, asta sigur am reţinut, toate trase la indigo(u).

Una peste alta, dacă vreţi să nu vă călcaţi pe picioare, şezlonguri sau cearşafuri ca pe plaja din Mamaia, în schimb să aveţi plăcerea de a asculta măcar o noapte aceleaşi melodii de neuitat din repertoriile celor mai sus

menţionaţi, Corbu vă oferă această şansă.

O altă veste bună, salvamarii de-ai locului au păstrat ţinuta clasică, nu budigăii chinezeşti ai lui Mazăre, sunt mai vigilenţi decât alţii şi nu dau voie să treci de rândul de geamanduri poziţionate la 10 metri de mal, deşi imediat după ele apa ajunge până la chiloţi (e drept că la geamanduri urcă pănă pe la 1.50-1.60), dar, bun şi-aşa.

Nu ştiu dacă după aceste experienţe vom mai merge la Corbu, posibil să încercăm varianta Vadu, zic unii că pe-acolo vin artiştii şi cântă frumos la chitară (prietenii de la Over ştiu de ce).

Şi-am încălecat pe Zambiluţa şi v-am spus povestiuţa.