Plaja Corbu, între două manele şi-o manea

                                           Plaja Corbu, între două manele şi-o manea

E deja vineri, am stat toată săptămâna cu ochii pe Busu de la ProTV ca pe butelie, în speranţa că va reuşi să mute norii ce tot se adună taman când lumea îşi pregăteşte bagajele să plece la munte sau mare ori mai pe-aproape de casă..

Prognoza se anunţa a fi relativ bună pentru cele două zile planificate a fi folosite pentru un nou contact cu soarele la mal de mare.

Degetul s-a oprit pe harta digitală în dreptul plajei Corbu, destul de departe de lumea dezlănţuită din Mamaia, un loc în care noaptea auzi valurile cum se sparg la mal iar ziua dai cu piatra până la următorul vecin de cearşaf ori saltea pe plajă (fost-au vremurile).

Aşa că, pregătiţi cu (aproape) toate cele trebuincioase, am purces la drum, alegând din nou drumul prin Tulcea.

Cum nici până în prezent investitorii strategici (mai puţin strategi decât autorităţile) n-au reuşit să arunce pe deasupra sau dedesubtul Dunării un amărât de pod ori tunel care să facă legătura miraculoasă între Brăila, Galaţi şi Tulcea, nemuritorul bac ne-a trecut victorios pe celălalt mal, scurtând cu decât aproape o oră din viaţă aşteptarea la îmbarcare şi traversarea propriu-zisă, în condiţiile în care mult visatul pod ar fi redus-o cu decât maximum 3 minute. Ehh, de-asta-s campaniile electorale, ca unii să mintă, iar alţii să-i creadă…

Finalmente, pe la 10 jumate noaptea am dat iarăşi cu nasul de briza mării pe plaja din golful Corbu. 

Mareee, aer curat şi linişteee!

Am defilat prin spatele maşinilor, a rulotelor şi corturilor ce stăteau înşiruite sinuos pe marginea plajei şi am ales un loc bun (aşa am considerat la momentul respectiv) unde s-o parcăm pe Zambi  şi să instalăm cortul.

Câteva picături de ploaie au grăbit la maximum montarea cortului şi venirea lui Moş Ene pe la gene, cu speranţa că prognozele meteo nu vor fi atât de eronate.

La prima oră a dimineţii (am ratat răsăritul, oricum perdeaua de nori de la orizont a făcut inutil gestul de a imortaliza soarele ieşind din apa mării) am “scanat” înşiruirea de corturi şi rulote şi am conchis (iarăşi cu abatere mare la apreciere) – “va fi bine, nu-i lume multă, nu se va repeta experienţa de anul trecut”.

“Ghinion de neşansă” – spun unii filozofi.

După ce am luat la pas malul mării, ne-am convins de limpezimea apei (chiar era limpede şi curată), cu o cafea la bord şi o poftă de stat la soare, am “înfipt steagul” pe nisip, dornici să ne bucurăm de cele două zile ce se doreau a fi relaxante.

O mică parte din relaxare a dispărut după numai jumătate de oră, când lângă saltele s-a oprit un domn (iniţial am crezut că vrea să vândă produse ca-n tren, lăsate pe banchetă şi recuperate ulterior) care a prezentat o legitimaţie încreţită, spunând că este inspector la Garda de Mediu.

Nu ne-a oferit să completăm niciun chestionar de opinie, referitor la felul cum arată plaja şi condiţiile igienico-sanitare, ci ne-a solicitat să prezentăm permisul de acces în zona Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării. L-am privit destul de ciudat, fiindcă mă vedeam la 7 km distanţă de Năvodari, nicidecum pe la Sf. Gheorghe sau Sulina, însă nu l-am contrazis şi i-am cerut câteva detalii. Politicos, ne-a invitat să citim anunţul afişat pe unul dintre cele 3 (cred) panouri plantate pe mal, pe care nu le văzusem până atunci, adăugând şi alte informaţii referitoare la obţinerea permisului, costuri, amenzi.

În lipsa permisului (de care habar nu aveam că este necesar) urma să plătim pe loc o sancţiune de 70 lei sau să părăsim plaja în scurt timp.

Am părăsit-o, ce-i drept, a doua zi.

Revenind la partea cu buna dispoziţie şi relaxare, am observat că locurile de parcare şi campare din jurul maşinii şi a cortului devin neîncăpătoare, noii-veniţi (cu numere de Tulcea) părând a face parte din ceva trupe de desant, lipsind armamentul, având însă echipament ce părea a fi destinat unei invazii a teritoriului inamic pentru întreg sezonul estival.

Uşurati de faptul că nu vom sta mai mult de două zile în zonă, am continuat să “dialogăm” cu apa şi soarele, trăgând totuşi cu ochiul şi urechea la ceea ce se întâmplă în jurul nostru.

Şi se întâmplau unele lucruri care duceau la gândul că noaptea de sâmbătă nu va semăna nicicum cu cea de vineri.

Departamentul logistic al noilor veniţi a început să-şi intre în atribuţiuni, una dintre dubiţele parcate lângă Zambi părând a fi un mini-market ambulant, oferind celor prezenţi (categorii de vârstă 1-45 ani) toot ceea ce-şi doreau – sucuri, apă, seminţe (cojile scuipate cu nedisimulată plăcere direct pe nisip, ambalajele plutind în bătaia văntului, de la nord spre sud şi retur), bere la PET de 2.5 litri (cu stoc refăcut duminică), ceaun pentru ciorbă (cred că de zarzavat, că n-am simţit vreo aromă de peşte, pui sau altă carne venind din direcţia respectivă), grătar pregătit cu lemne adunate probabil de pe marginea drumului la venire spre Corbu, altfel nu vedeam de ce se opintea un nene cu toporul în ditamai crengile. Şi, bine-nţeles, nelipsita muzică, ce avea să ţină moralul (lor) ridicat până pe la 3-4 dimineaţa.

Muzică bună, de calitate, caramangerie curată, produse proaspete, de calitate, ultimele apariţii pe piaţă. Pe lângă ele se învârteau şi ceva şlagăre maneliste ceva mai vechi, dar cu acelaşi mesaj de actualitate – pretenii mei, banii mei, averea mea, fetiţe, fiţe, lovele şi altele.

Puţin mai la dreapta şi-au făcut apariţia două perechi, am zis eu, liniştite – asta până la proba contrarie, când, pe la miez de noapte au pus-o de-o contră muzicală cu ăi din stânga, că la un moment dat în urechea stângă-mi urla Guţă disperat, iar în dreapta bubuiau nişte başi de-mi flutura urechea ca la câine când merge cu capul scos pe geamul maşinii.

Dar, până la aventura de la miezul nopţii, am trecut printr-o ploaie zdravănă ce ne-a prins taman ce ne-ntorceam în goană nebună dintr-o plimbare pe-nserat pe promenada plajei Corbu.

 

Ca să nu stăm în sauna din cort creată după ploaie, am decis să mai dăm o tură de control pe promenadă, dornici să ascultăm şi alte dedicaţii venite de la ceilalţi corbugii.

Dublă greşeală – prima, am fost luaţi în plin de-un comitet de primire, format dintr-un roi însetat de ţânţari, puşi pe supt sânge venit din cealaltă parte a noii Regiuni de Sud Est, ce stă să se nască (nu ştiu dacă se va naşte, dar ştiu că stă).

A doua, de la un cap la celălalt al plajei din Corbu am avut deosebita plăcere să ascultăm, după cum urmează :

Salam, Guţă, puţin Talisman, de petrecere neidentificată, datorită chiotelor şi “bagă mareeee”, un Copil Minune, iar Guţă, de data asta cu fata, un Vijelie, un Copil de Aur, alt Guţă, adică Liviu, puţină muzică din anii 80, o ştire la Radio România Actualităţi, Loredana cu primaru, salvamaru şi delirium tremensu ei şi ne-am întors. La retur, cam aceleaşi voci, cu aceleaşi texte, uneori puteam să le distingem, dat fiind distanţa dintre locurile unde răcneau indivizii, alteori parcă era duet, atât de aproape cântau, doar că unul zicea de bani şi femei în timp ce ălălalt de maşini şi duşmani. Tot un drac, nicio diferenţă.

 Reîntorşi la cort, am avut plăcerea să realizăm că a intrat şi a doua echipă în competiţie, cea formată din două perechi. Am zis două? Păreau 10, după ce au consumat toţi patru nişte vin şi niscai bere, că fetele râdeau doar ce li se arătau degetul (sau cine ştie ce altceva), iar băieţii le tot trimiteau către mamele lor, dar ele, nu şi nu, stăteau pe baricade, că doar nu erau fraiere să plece în miez de noapte prin pustiu, taman la Constanţa sau Călăraşi, că acolo erau înmatriculate cele două maşini cu care poposiseră la Corbu.

Şi-uite-aşa, (epi)centrul competiţiei muzicale s-a localizat taman la de-a stânga şi de-a dreapta lui Zambi, de-am crezut c-o să-i sară oglinzile laterale de la atâta chiuială şi muzică de (proastă) calitate.

Într-un final, răpuşi de oboseală şi de zecimalele de după virgulă ale alcoolemiei, combatanţii ambelor tabere s-au retras în cuiburile lor, mai aproape de răsărit decât de miezul nopţii.

Satisfacţia a venit dimineaţă, când am văzut nişte feţe tamponate parcă cu buldozerul şi am asistat la dialoguri pline de aduceri aminte, în care o “ea” îi reproşa unui “el” ce comportament avusese şi ce vorbe îi adresase cu doar câteva ore în urmă. De parcă mai ţinuse cineva contul.

În rest, duminică a fost linişte, probabil că nici urechile lor sau creierele (care?) nu mai suportau încă o doză de muzică, aşa că timpul s-a scurs tihnit, însoţit de apă numai bună de baie şi soare la fel de plăcut de schimbat culoarea pielii

Cei de la Mediu nu au mai dat raită prin zonă, o pot infirma sau confirma ceilalţi ce au campat la Vadu, întrucât urmau la puricat.

Dacă, totuşi ar fi revenit, i-aş fi îndrumat către cele 3 toalete (la origini) ecologice, ce numai condiţii igienico-sanitare nu ofereau, că, de, aşa scrie la panoul de informare (ceva cu metrii şi sticl1ă, asta sigur am reţinut, toate trase la indigo(u).

Una peste alta, dacă vreţi să nu vă călcaţi pe picioare, şezlonguri sau cearşafuri ca pe plaja din Mamaia, în schimb să aveţi plăcerea de a asculta măcar o noapte aceleaşi melodii de neuitat din repertoriile celor mai sus

menţionaţi, Corbu vă oferă această şansă.

O altă veste bună, salvamarii de-ai locului au păstrat ţinuta clasică, nu budigăii chinezeşti ai lui Mazăre, sunt mai vigilenţi decât alţii şi nu dau voie să treci de rândul de geamanduri poziţionate la 10 metri de mal, deşi imediat după ele apa ajunge până la chiloţi (e drept că la geamanduri urcă pănă pe la 1.50-1.60), dar, bun şi-aşa.

Nu ştiu dacă după aceste experienţe vom mai merge la Corbu, posibil să încercăm varianta Vadu, zic unii că pe-acolo vin artiştii şi cântă frumos la chitară (prietenii de la Over ştiu de ce).

Şi-am încălecat pe Zambiluţa şi v-am spus povestiuţa.