De unde titlul
şi care-i legătura între cele două nume?
Printr-un
concurs de împrejurări, în urmă cu două luni am redevenit militar. De parcă
cele 24 de luni, cât a durat stagiul militar nu ar fi fost de-ajuns.
N-a fost
militărie propriu-zisă, nu am făcut instrucţie la sânge, nici salturi înainte
sau culcat, la comanda comandantului de grupă, de pluton sau companie ci am facilitat,
în calitate de translator, alături de alţi 11 asemenea mie, comunicarea dintre militarii
români şi cei ai U.S. Marines într-un exerciţiu militar comun – BSRF 2013 – Black
sea Rotational Force, ocazie cu care am putut vedea şi simţi într-o mare
măsură, pe propria-mi piele, ce înseamnă un astfel de exerciţiu militar.
Timp de o lună,
alături de reprezentanţii infanteriştilor americani, ai “Scorpionilor negri”
din Craiova şi cei ai “Dragonilor roşii” din Dej, am parcurs o serie de
exerciţii commune, capabile să dezvolte şi să aprofundeze cunoştinţele tactice
ale celor implicaţi, în vederea transpunerii lor în realitatea în cazul transferării trupelor în zone de conflict militar, gen Irak sau Afganistan.
Doresc aici să
fac o serie de aprecieri pozitive asupra modului în care s-au comportat
militarii din ambele părţi pe parcursul întregii perioade, dând dovadă de o
bună colaborare, înţelegere, respect reciproc.
Nu voi intra
deloc în detalii tehnice, ci doar să menţionez o întâmplare, poate
nesemnificativă pentru unii, însă pentru mine foarte importantă.
Am plecat de
acasă pregătit cu aproape toate cele, ştiind că, timp de o lună nu voi mai
ocazia să dau o fugă şi să completez garderoba cu ceva din şifonier sau debara.
Ni s-a spus că
vom primi, pe perioada desfăşurării exerciţiilor militare, pentru siguranţa
personala, echipament militar de protecţie. Considerând că e vorba de
echipament complet, am făcut greşeala să las în debara bunătate de perechi de
bocanci, ce abia aşteptau să urce pe munţi sau dealuri sau să calce prin ape
ori noroaie. Sufletist cum sunt, i-am lăsat să se odihnească, la găndul că le
va veni rândul, probabil, curând, într-o nouă misiune înternaţională ori vreo
plimbare prin munţi, la sfârşit de săptămână.
În prima parte
a exerciţiului, la Craiova, vremea a fost mai mult decât ok pentru luna mai, cu
mult soare şi puţine precipitaţii, astfel că nici nu s-a pus problema
utilizării unui astfel de accesoriu.
Situaţia s-a
schimbat la 180 grade, în momentul în care ne-am mutat cu arme şi bagaje în
Dej.
Chiar de la sosirea în Dej, o ploaie
serioasă ne-a dat de veste că nu vom avea parte de prea mult soare şi relaxare
în zonă şi că echipamentul va fi testat serios.
Un curcubeu s-a arătat la un moment dat,
prilej de a glumi cu infanteriştii americani şi de a face o paralelă între
vizita preşedintelui Bush la Bucureşti şi apariţia unui asemenea curcubeu peste
capitală exact la momentul discursului şi sosirea nostră în zonă.. Semn bun, am spus cu toţii, a fost doar
ca să ne impresioneze.
Ca un făcut, după spusele
localnicilor, cele două săptămâni au adus precipitaţii cât nu mai fuseseră înregistrate
în zonă în ultimii 8 ani, însă nu au perturbat cu nimic programul impus.
Singura problemă majoră a fost
pentru un alt coleg translator şi pentru mine, ambii mari şi laţi, încălţaţi cu
adidaşi :) ,
în timp ce afară ploua mărunt şi apăsat, iar noroaiele deveneau din ce în ce
mai mari în zona exerciţiilor militare (în poligonul de tragere, pe dealurile
din jurul Dejului, pe câmpul de instrucţie, în pădurile unde se desfăşurau
exerciţiile tactice).
Situaţia a fost parţial salvată,
pe perioada cât o serie de execiţii se desfăşurau în zona cazărmii, însă
lucrurile s-au schimbat atunci când am ieşit în camp deschis, unde trebuia să
fim alături de trupe, pentru a traduce schimbul de informaţii referitoare la exerciţiile
militare practice.
Aşa că, ne-am luat inimile în
dinţi şi am purces la marş, ţopăind pe vârfuri, în idea că umezeala nu va
depăşi talpa adidaşilor pe durata celor câteva ore cât eram prinşi în
aplicaţie. N-a fost să fie aşa, la revenirea în cazarmă amândoi storceam de zor
încălţâmintea şi blugii, uzi fiind până aproape la genunchi.
Deja făceam calcule, cum că cele 4-5
perechi de încălţăminte luate la drum mă vor “salva”, având posibilitatea să le
curăţ şi să le usuc pe rând, în speranţa că vremea se va indrepta pe parcurs,
uscând suficient noroiul şi iarba, astfel încât să nu mai fie nevoie să “luăm
apă la galoşi” odată cu fiecare ieşire.
Într-o mare de militari echipaţi
corespunzător, era evident că făceam notă discordantă, deşi încercam (şi nu
reuşeam) să-i convingem că ne descurcăm, auzeau cum apa clipocea în adidaşi la
fiecare pas ce-l făceam, iar derapajele pe noroi erau clar mai numeroase decât
a purtătorilor de bocanci şi uniformă, indiferent de marcă.
Însă, în una din zile, am fost
apelat de doi dintre militari, ambii venind cu aceeaşi propunere – să împrumutăm
de la ei câte o pereche de bocanci, să-i folosim şi să-i restituim la finalizarea
exerciţiilor comune.
Unul dintre ei, un caporal de
companie hâtru cu care-mi făcea plăcere să stau de vorbă de fiecare dată când
ne întâlneam şi aveam timp de aşa ceva, amuzat de accentul specific zonei şi a
modului cum povestea întâmplări inedited din trecut, Fekete este numele lui.
M-a luat în birou, a scos o
pereche de bocanci din fişet şi am făcut schimbul, lăsând în locul acestora
perechea de adidaşi ce déjà ţopăia de fericire că scapă de contactul nedorit cu
apa şi noroiul de pe deal
sursa foto - www.mercador.ro
.
Rezultatele “trocului” s-au văzut
rapid, gradul de umiditate la picioare scăzând cu zeci de procente, timpul
alocat curăţării încalţămintei, asemenea, crescând în schimb mulţumirile către
cel care a făcut gestul.
Cel de-al doilea, ofiţerul
Barron, atent şi el la detaliile prezentate mai sus, ni s-a adresat cu aceeaşi
propunere, de a ne oferi o pereche de bocanci disponibilă, pentru a ne salva de
la situaţiile neplăcute prin care am fi putut trece (sau déjà trecusem).
sursa foto - www.military-shop.ro
Propunerea a fost acceptată şi
de colegul meu, ambii mândri posesori ai unor perechi de bocanci (unii de
fabricaţie autohtonă, ceilalţi veniţi tocmai de peste mări şi ţări, tocmai din
inima Statelor), devenind astfel egalii celor cu care mărşăluiam sau participam
la diferitele exerciţii tactice.
Credeţi că a mai contat faptul că
bocancii lui Fekete erau cu un număr mai mic iar cei ai lui Barron cu vro 3-4
mai mari decât patrujtrei-ul meu? Nicidecum, le-am mulţumit amăndurora pentru
intenţie şi gest, la care am adăugat şi strangeri de mâini sănătoase, de
trosneau degetele, de la 1 la 10.
Nu ştiu dacă Fekete este catolic
(greco sau romano), despre Barron ştiu că este baptist (scria pe tăbliţa de
identificare ataşată unuia dintre bocancii împrumutaţi).
Nu a contat religia niciunuia
dintre noi, nici faptul că, după exerciţiile militare comune fiecare pleacă în
direcţii diferite, vorbeşte limbi diferite acasă.
N-a contat nici faptul că ei
purtau pe umăr sau la rever un grad militar, iar eu doar în livret.
A contat gestul simplu, făcut
către cineva care, pentru o scurtă perioadă de timp, avea să le fie camarad,
coleg, prieten.
Cine ştie, poate nu ne vom
reîntâlni niciodată, sau poate că ne vom intersecta din nou drumurile prin vreun colţ de lume, într-o zonă de misiune
unde fiecare dintre noi să punem în practică exact ceea ce am dezvotat ca
exerciţiu comun.
Rămâne în schimb un gest, pe care
sigur nu-l voi uita niciodată şi gândul că, dacă nu-mi lăsam acasă la căldurică
proprii bocanci, n-aş fi avut ocazia să scriu despre cei ai lui Fekete şi ai
lui Barron.
Buna povestea ;)
RăspundețiȘtergere