luni, 8 iulie 2013

Între bocancii lui Fekete şi cei ai lui Barron



                                                                
      
De unde titlul şi care-i legătura între cele două nume?
Printr-un concurs de împrejurări, în urmă cu două luni am redevenit militar. De parcă cele 24 de luni, cât a durat stagiul militar nu ar fi fost de-ajuns.
N-a fost militărie propriu-zisă, nu am făcut instrucţie la sânge, nici salturi înainte sau culcat, la comanda comandantului de grupă, de pluton sau companie ci am facilitat, în calitate de translator, alături de alţi 11 asemenea mie, comunicarea dintre militarii români şi cei ai U.S. Marines într-un exerciţiu militar comun – BSRF 2013 – Black sea Rotational Force, ocazie cu care am putut vedea şi simţi într-o mare măsură, pe propria-mi piele, ce înseamnă un astfel de exerciţiu militar.
Timp de o lună, alături de reprezentanţii infanteriştilor americani, ai “Scorpionilor negri” din Craiova şi cei ai “Dragonilor roşii” din Dej, am parcurs o serie de exerciţii commune, capabile să dezvolte şi să aprofundeze cunoştinţele tactice ale celor implicaţi, în vederea transpunerii lor în realitatea în cazul transferării trupelor în zone de conflict militar, gen Irak sau Afganistan.
Doresc aici să fac o serie de aprecieri pozitive asupra modului în care s-au comportat militarii din ambele părţi pe parcursul întregii perioade, dând dovadă de o bună colaborare, înţelegere, respect reciproc.
Nu voi intra deloc în detalii tehnice, ci doar să menţionez o întâmplare, poate nesemnificativă pentru unii, însă pentru mine foarte importantă.

Am plecat de acasă pregătit cu aproape toate cele, ştiind că, timp de o lună nu voi mai ocazia să dau o fugă şi să completez garderoba cu ceva din şifonier sau debara.
Ni s-a spus că vom primi, pe perioada desfăşurării exerciţiilor militare, pentru siguranţa personala, echipament militar de protecţie. Considerând că e vorba de echipament complet, am făcut greşeala să las în debara bunătate de perechi de bocanci, ce abia aşteptau să urce pe munţi sau dealuri sau să calce prin ape ori noroaie. Sufletist cum sunt, i-am lăsat să se odihnească, la găndul că le va veni rândul, probabil, curând, într-o nouă misiune înternaţională ori vreo plimbare prin munţi, la sfârşit de săptămână.
În prima parte a exerciţiului, la Craiova, vremea a fost mai mult decât ok pentru luna mai, cu mult soare şi puţine precipitaţii, astfel că nici nu s-a pus problema utilizării unui astfel de accesoriu.

Situaţia s-a schimbat la 180 grade, în momentul în care ne-am mutat cu arme şi bagaje în Dej.
       Chiar de la sosirea în Dej, o ploaie serioasă ne-a dat de veste că nu vom avea parte de prea mult soare  şi relaxare în zonă şi că echipamentul va fi testat serios.
       Un curcubeu s-a arătat la un moment dat, prilej de a glumi cu infanteriştii americani şi de a face o paralelă între vizita preşedintelui Bush la Bucureşti şi apariţia unui asemenea curcubeu peste capitală exact la momentul discursului şi sosirea nostră în zonă.. Semn bun, am spus cu toţii, a fost doar ca să ne impresioneze.
Ca un făcut, după spusele localnicilor, cele două săptămâni au adus precipitaţii cât nu mai fuseseră înregistrate în zonă în ultimii 8 ani, însă nu au perturbat cu nimic programul impus.
Singura problemă majoră a fost pentru un alt coleg translator şi pentru mine, ambii mari şi laţi, încălţaţi cu adidaşi :) , în timp ce afară ploua mărunt şi apăsat, iar noroaiele deveneau din ce în ce mai mari în zona exerciţiilor militare (în poligonul de tragere, pe dealurile din jurul Dejului, pe câmpul de instrucţie, în pădurile unde se desfăşurau exerciţiile tactice).
Situaţia a fost parţial salvată, pe perioada cât o serie de execiţii se desfăşurau în zona cazărmii, însă lucrurile s-au schimbat atunci când am ieşit în camp deschis, unde trebuia să fim alături de trupe, pentru a traduce schimbul de informaţii referitoare la exerciţiile militare practice.
Aşa că, ne-am luat inimile în dinţi şi am purces la marş, ţopăind pe vârfuri, în idea că umezeala nu va depăşi talpa adidaşilor pe durata celor câteva ore cât eram prinşi în aplicaţie. N-a fost să fie aşa, la revenirea în cazarmă amândoi storceam de zor încălţâmintea şi blugii, uzi fiind până aproape la genunchi.
Deja făceam calcule, cum că cele 4-5 perechi de încălţăminte luate la drum mă vor “salva”, având posibilitatea să le curăţ şi să le usuc pe rând, în speranţa că vremea se va indrepta pe parcurs, uscând suficient noroiul şi iarba, astfel încât să nu mai fie nevoie să “luăm apă la galoşi” odată cu fiecare ieşire.
Într-o mare de militari echipaţi corespunzător, era evident că făceam notă discordantă, deşi încercam (şi nu reuşeam) să-i convingem că ne descurcăm, auzeau cum apa clipocea în adidaşi la fiecare pas ce-l făceam, iar derapajele pe noroi erau clar mai numeroase decât a purtătorilor de bocanci şi uniformă, indiferent de marcă.
Însă, în una din zile, am fost apelat de doi dintre militari, ambii venind cu aceeaşi propunere – să împrumutăm de la ei câte o pereche de bocanci, să-i folosim şi să-i restituim la finalizarea exerciţiilor comune.
Unul dintre ei, un caporal de companie hâtru cu care-mi făcea plăcere să stau de vorbă de fiecare dată când ne întâlneam şi aveam timp de aşa ceva, amuzat de accentul specific zonei şi a modului cum povestea întâmplări inedited din trecut, Fekete este numele lui.
M-a luat în birou, a scos o pereche de bocanci din fişet şi am făcut schimbul, lăsând în locul acestora perechea de adidaşi ce déjà ţopăia de fericire că scapă de contactul nedorit cu apa şi noroiul de pe deal
sursa foto - www.mercador.ro 
.
Rezultatele “trocului” s-au văzut rapid, gradul de umiditate la picioare scăzând cu zeci de procente, timpul alocat curăţării încalţămintei, asemenea, crescând în schimb mulţumirile către cel care a făcut gestul.
Cel de-al doilea, ofiţerul Barron, atent şi el la detaliile prezentate mai sus, ni s-a adresat cu aceeaşi propunere, de a ne oferi o pereche de bocanci disponibilă, pentru a ne salva de la situaţiile neplăcute prin care am fi putut trece (sau déjà trecusem).
                                                         sursa foto - www.military-shop.ro

Propunerea a fost acceptată şi de colegul meu, ambii mândri posesori ai unor perechi de bocanci (unii de fabricaţie autohtonă, ceilalţi veniţi tocmai de peste mări şi ţări, tocmai din inima Statelor), devenind astfel egalii celor cu care mărşăluiam sau participam la diferitele exerciţii tactice.

Credeţi că a mai contat faptul că bocancii lui Fekete erau cu un număr mai mic iar cei ai lui Barron cu vro 3-4 mai mari decât patrujtrei-ul meu? Nicidecum, le-am mulţumit amăndurora pentru intenţie şi gest, la care am adăugat şi strangeri de mâini sănătoase, de trosneau degetele, de la 1 la 10.
Nu ştiu dacă Fekete este catolic (greco sau romano), despre Barron ştiu că este baptist (scria pe tăbliţa de identificare ataşată unuia dintre bocancii împrumutaţi).
Nu a contat religia niciunuia dintre noi, nici faptul că, după exerciţiile militare comune fiecare pleacă în direcţii diferite, vorbeşte limbi diferite acasă.
N-a contat nici faptul că ei purtau pe umăr sau la rever un grad militar, iar eu doar în livret.
A contat gestul simplu, făcut către cineva care, pentru o scurtă perioadă de timp, avea să le fie camarad, coleg, prieten.

Cine ştie, poate nu ne vom reîntâlni niciodată, sau poate că ne vom intersecta din nou drumurile prin  vreun colţ de lume, într-o zonă de misiune unde fiecare dintre noi să punem în practică exact ceea ce am dezvotat ca exerciţiu comun.
Rămâne în schimb un gest, pe care sigur nu-l voi uita niciodată şi gândul că, dacă nu-mi lăsam acasă la căldurică proprii bocanci, n-aş fi avut ocazia să scriu despre cei ai lui Fekete şi ai lui Barron.

Un comentariu: